Apele Uitarii

Mă numesc… sau mai bine zis, *mă numeam* Maia. Îmi amintesc asta vag, dintr-o bucată de hârtie mototolită găsită în buzunarul unei jachete vechi. Numele acesta, Maia, nu-mi spune mare lucru. În esență, nu mă definește. Poate că la un moment dat, în trecut, avea sens pentru cineva – pentru mine, probabil – dar acum e doar un sunet lipsit de însemnătate. Sunt un vas gol, plutind pe ape tulburi, incapabil să-mi identific rădăcinile sau locul unde mă îndrept.

Accidentul… nu știu multe despre el. Doctorii mi-au spus că a fost violent, că am fost norocoasă să supraviețuiesc. Dar norocoasă e un cuvânt straniu pentru cineva care a pierdut tot. Se spune că amintirile te definesc, că te fac cine ești. Eu sunt un puzzle cu piese lipsă, iar fiecare dimineață îmi oferă aceeași întrebare: cine sunt eu, cu adevărat?

Am fost adusă acasă de un bărbat pe care nu-l recunosc, dar care spune că este soțul meu. Adrian. Îmi vorbește cu o voce blândă, dar simt o distanță între noi, o barieră pe care nici el nu pare să o poată traversa. Ochii lui sunt adesea plini de așteptare, ca și cum ar fi pe punctul de a spune ceva, dar apoi se răzgândește. Uneori mă privește de parcă ar aștepta o confirmare, o scânteie de recunoaștere din partea mea. Niciodată nu vine.

Casa în care trăiesc acum – sau trăiam – este ciudat de impersonală. E goală de obiecte care ar trebui să-mi vorbească despre viața pe care am pierdut-o. Nu sunt albume foto, nu sunt bilețele motivaționale pe frigider sau suveniruri din vacanțe. Pereții sunt albi, camera mea ordonată, cu câteva haine simple și un parfum vechi pe noptieră. Totul arată steril, de parcă ar fi fost șters de viață, la fel ca amintirile mele.

Încerc să-mi reconstruiesc viața, așa cum mi-au spus doctorii. Ieșirile în parc, lectura, conversațiile cu Adrian – toate acestea par activități normale, lucruri pe care oamenii le fac zi de zi. Dar pentru mine, fiecare gest este ca o mască pe care o port, o formă fără substanță. Trăiesc mecanic, într-un ritm lent, ca și cum aș fi prinsă într-o buclă temporală care nu are nici început, nici sfârșit. Totul este doar o încercare. O repetare.

***

Cu timpul, însă, fragmente din trecut încep să iasă la suprafață. La început, sunt ca niște umbre vagi în mintea mea, simple senzații: o teamă inexplicabilă când simt miros de benzină, o strângere de inimă când aud un anume ton de voce. Nimic concret, doar urme de ceva ce odată fusese.

Apoi, încep să apară visele.

Primul vis e simplu: stau într-o cameră întunecată, singură, și aud o ușă scârțâind. Îmi e frig și simt o presiune în piept. Cineva intră, dar nu văd fața acelei persoane. Doar un chip vag, ca o schiță neclară, și o voce șoptită care spune mereu același lucru: “Nu ar fi trebuit să uiți.” Mă trezesc mereu transpirată, cu inima bătând nebunește, dar nu reușesc să înțeleg ce înseamnă asta.

Adrian nu întreabă nimic despre vise. De fapt, Adrian pare să evite orice discuție despre trecutul meu. E aproape ca și cum ar prefera să rămân așa cum sunt – fără memorie, fără întrebări. E o ușurare pentru el, probabil. O femeie fără trecut nu poate cere explicații.

Însă eu nu pot să mă opresc. Treptat, încep să apară mai multe frânturi. Mă văd în locuri pe care nu le recunosc, dar care par familiare: o cafenea cu pereți din cărămidă roșie, un parc în care un copil plânge pe o bancă, iar eu mă uit la el fără să știu ce să fac. Și apoi, chipuri. Chipuri de oameni. Un bărbat cu o cicatrice adâncă pe obraz, o femeie cu ochi verzi care mă privește cu dispreț.

Într-o dimineață, găsesc într-un sertar un teanc de scrisori vechi. Sunt scrise de mâna mea, semnate cu “Maia”. Scrisorile nu sunt de iubire, ci de adio. În fiecare dintre ele, îi spun cuiva că trebuie să plec, că nu mai pot suporta. Numele lor nu sunt menționate, dar tonul este unul de suferință profundă. Fiecare frază este un ecou al durerii pe care nu mi-o amintesc, dar pe care o simt acum, citind.

Pe măsură ce citesc, îmi dau seama că înainte de accident, viața mea era mult mai întunecată decât mi-a spus Adrian. Era plină de trădări și amărăciune. Vorbesc despre oameni care m-au rănit, despre decizii greșite și greșeli care m-au urmărit. Scrisorile sunt o cronologie a unei vieți pe care nu sunt sigură că vreau să o redescopăr.

Cu fiecare scrisoare citită, simt cum golul din mine începe să fie umplut. Dar nu cu pace, ci cu o suferință cruntă. Pare că persoana care am fost, Maia din trecut, era distrusă pe dinăuntru. Pierderea amintirilor fusese poate o binecuvântare. O șansă de a scăpa de acea viață plină de răni.

În același timp, mă simt sfâșiată. Pe de o parte, vreau să închid sertarul, să ascund scrisorile și să trăiesc așa cum sunt acum – liniștită, fără povara unui trecut chinuitor. Dar pe de altă parte, există o forță în mine, o curiozitate morbidă, o sete de adevăr. Dacă am fost Maia, dacă am trăit acea viață, cine sunt acum cu adevărat? Pot să exist fără să cunosc acea parte din mine, oricât de dureroasă ar fi?

Adrian nu știe că am găsit scrisorile. Le-am ascuns înapoi în sertar și am continuat să joc rolul soției docile. Dar în mine, furtuna a început deja. Îmi pun întrebări pe care nu le rostesc cu voce tare: Ce mi-a ascuns el? De ce nu mi-a spus vreodată despre acea Maia care trăise o viață atât de dureroasă?

***

Cu fiecare zi care trece, mă apropii tot mai mult de o decizie. Poate că adevărul este mai amar decât uitarea, dar simt că trebuie să-l cunosc. Nu pot trăi într-o iluzie, oricât de confortabilă ar fi. Sunt Maia, fie că asta înseamnă să trăiesc cu suferință sau nu.

Într-o seară, mă așez lângă Adrian, iar el mă privește cu acei ochi blânzi, plini de acea familiaritate pe care eu nu o simt. Îmi trece mâna prin păr, dar gestul lui nu mai are același efect asupra mea. Tăcerea dintre noi e grea.

— Vreau să știu, îi spun cu o voce care tremură ușor. Vreau să știu cine am fost.

Adrian îngheață. În acea clipă, știu că aș prefera să mintă. Dar adevărul, oricât de crud ar fi, mă așteaptă.