Cand te desparti de fostul pentru ca era prea prost dar prostia lui te urmareste…
L-am iubit pe Viorel cum doar o femeie la început de relație poate să iubească: cu toată naivitatea și speranța că “poate se schimbă”. La început părea doar puțin aerian, dar credeam că are farmecul lui. Așa că m-am gândit: “Ce poate fi rău? E simpatic, poate doar nu-și găsește cuvintele… sau neuronii.” Și am zis să-i dau o șansă.
Ei bine, cu timpul, mi-am dat seama că nu doar că nu-și găsește cuvintele, dar nici logica nu se mai prezenta la apel. Oricât de mult am încercat să găsesc vreo scânteie de inteligență ascunsă, omul era bătut în cap cu propria lui bunăvoință. De parcă prostia era moștenire de familie și el era mândrul purtător de drapel.
Așa că, inevitabil, am luat decizia de a ne despărți. Și nu oricum, ci cu viteză maximă. Eu între timp mi-am continuat viata. Dar Viorel, în mod spectaculos, refuză să priceapă că doi plus doi nu fac copil după doi ani de la despărțire! Exact, da, după doi ani!
Omul nu numai că mă felicită pentru reusita, dar și încearcă să mă convingă că pruncul meu este al lui. Cum? Cine știe! Viorel are o teorie proprie despre biologia umană. El crede probabil că sarcina durează undeva între 18 și 24 de luni, și că “dacă seamănă cu el, sigur e al lui”. Logica aceasta îmi amintește de “Am auzit că mătușa mea a văzut un pește, deci clar sunt văr cu Nemo.”
Și când în sfârșit i-am explicat cum stă treaba cu săptămânile de sarcină și cum copilul născut după doi ani de la despărțire nu prea are cum să fie al lui, el tot n-a renunțat. pai se putea?! Îmi trimite mesaje în care spune că “totu-i posibil”, iar dacă mă mai gândesc și realizez că e copilul lui, să știu că el e pregătit să “treacă peste escapada mea cu ăsta nou”. Wow, câtă mărinimie! Îți vine să-l iei în brațe… și să-l arunci în prima groapă de logică pe care o găsești.
Și, desigur, ca să fie complet spectacolul, când i-am zis să-și vadă de viața lui și să verifice mai bine cine e tatăl copilului lui Jeni (da, și cu ea a fost!), omul îmi spune că el e gata să crească oricâți copii, că are salariu bun. Bravo lui! M-aș bucura pentru el… dacă ar avea o fărâmă de rațiune. De asta m-am despărțit de el. Pentru că, sincer, e mai prost ca noaptea. Și cred că noaptea ar putea să-l eclipseze fără mari eforturi.
Concluzia? Uneori, viața îți dă lecții de răbdare. Alteori, îți dă pe Viorel.